Prea mult traiesc din amintiri…
E ceva in acel trecut care ma transforma intr-un melancolic…poate nu ma cunosteam atat de bine, poate mai credeam inca, prea multi de poate.
Cat de repede imi vand sau pierd iluzile! Pute de prostie lumea si ma ucide mental mirosul ei...capat incet si eu iz. Pana la un punct e normal banalul ucide neuronul ce vrea detasare.
De ce nu caut o cochilie ca sa imi pot muta zdrentele pe un varf de munte?
Resimt prea des apasarea de ciment a imaginarului caci toti imi pipaie pulsul numai eu nu imi gasesc venele.
Ma venerez pe mine trecatorul ca nu doreste decat sa isi gaseasca drumul spre cetatea in care Sfinxul mai e viu.
Recunosc ... imi e atat de dor de satiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu