Colimatorul colector de date

  E vineri azi. In rutina ce imi mananca existenta, vinerea a fost mereu speciala pentru ca pot afirma ca mai am pana la pensionare cu o saptamana mai putin. Evident sunt un masochist daca ma gandesc la pensionare tinand cont ca traiesc in Romania.

Daca ar fi sa fac o pauza de la ironie as spune ca astept sfarsitul de saptamana pentru ca am timp atunci, timp pentru a exista.

In rest de luni pana vineri traiesc ca sa am ce mananca.

Putine idei

Ce este oare viata daca nu o serie de repetitii absurde pentru o cortina ce nu vrea sa sa mai cada.
Doare atat de mult scena pe care stam, rolul incarcat de substanta pe care il prezentam in fata auditoriului, si asteptam acel moment teribil al descarcarii: ropotul de aplauze, actorul iesind din scene in hohote de plans.
Nu jenant, nu penibil, nu induiosator, banal...
Traim intr-o lume a zidurilor vi, a momentelor prefabricate, a ideilor sisteme de referinta.
 Cine suntem, nu conteaza, pana la urma cand ma gandesc la aceea linie de final dupa care ar trebui sa adunam si scadem , asteptand infrigurati rezultatul, imi dau seama cata inutilitete se ascunde in acest gest, ce poate stigmatiza un rezultat raportat la infinit. Ma obsedeaza acesta vulgara ideea de zeitate a umanitatii, chiar e absurd sa admitem ca suntem mai putin decat nimic. NU putem renunta la vanitatea de a fi , si sa invatam odata sa traim. Eu, pseudo visul meu gandesc atingandu-mi iluziile, caci in colivia ideilor umane nu e loc decat de sisteme de referente, de cupluri binare inventate, de bine si rau, urat si frumos, dreptate-nedreptate, libertate-sclavie. Cat de multe perechi ne fabricam pentru a ne inchide intre zidurile de unde ulterior nu mai putem iesi. Postulez cu neobrazare caracterul intim al  omului:  sihastru ce nu poate face fata pesterii. Cum am putea vreodata renunta la placerea societatii care ne rapeste infruntarea cu eului, infruntere ce nu vrea sa tina cont de timp. Am putea noi oare sa stam drepti in fata nostra si  sa pornim la dificilul dialog cu singuratatea. Alergam toata viata, din ce in ce mai rapid pentru a evita acest dialog si atunci cand cu ultima noatra rasuflare acesta isi cere drepturile ne redescoperim ca fiind muti. Cum, noi care toata viata am urlat la divinate incercant sa detronam timpul, incercand sa ne transpunem presupusa nemurire intr-un present ce nu-l putem atinge, noi, sublima creatie nu suntem potentatati  cu posibilitatea de a ne infrunta propria singuratate? Poate ca una din posibile pacate originare a fost acesta fuga de noi, de timpul care isi cere tainul, marturisirea si realul.
Tot fugind am iesit pentru totdeauna din Eden. In fapt primul pas a fost cel care ne-a stabilit destinul de vesnici adolatori ai uitarii. Plecam si nu dorim sa privim innapoi, cuprinsi de frenezia anuntatului potop, preferam sa nu privim inapoi. Si de ce am face asta, nu credem cu adevarat niciodata, nu suntem liberi niciunde, nu exista egalitate nicaieri, cum am putea trai intr-o lume din care au diparut mirajele. Nu exista ingeri, au murit toti atunci cand am ignorant sa le impartasim vise, nu mai cred… asa se moare…  privindu-te pe tine, coborator din Adam si Eve singur, fara de serpi  sau Dumnezei, nestiind cum ai devenit propiul tortionar.

Zana Maseluta fata in fata cu reactiunea.

Am si eu o canapea in minte pe care ma intind si vorbesc cu psihologul de garda. Ieri mi-a spus o poveste de origine asiatica pe care, zic eu,  e benefic sa o impartasesc.

Exista un intelept batran care traia intr-un port. Acesta renuntase la toate posesiunile sale materiale si traia din mila trecatorilor. Oamenii il respectau si in fiecare zi ii ofereau din pestele prins de ei pentru hrana. Acesta manca doar capetele, oferind saracilor restul de peste.

Intr-o zi prin oras a trecut cel mai intelept om din regat. Auzind acestea inteleptul a mers in intampinare sa. Intalnirea a avut loc si inteleptul din port a cerut ajutorul cu o problema care il framanta: Nu era fericit.

Dupa un scurt timp de gandire a primit si raspunsul la problema sa: esti prea egoist !

Psihologul de garda a recomandat sa incerc sa meditez putin la poveste si la intelesurile ei.

Lacul din putul din canal.

In preudointelectualitatea mea am insistat sa merg la teatru. Piesa Miriam W de Savyon Liebrecht la Teatrul Toma Caragiu din Ploiesti.Piesa jucata excelent, regizata magnific de Radu Afrim, ca sa scurtez descrierea intr-un cuvant arta.

Dar din pacate publicul..., ei bine aici avem in fapt o mare problema. Nu puteti concepe a vorbi la mobil in timpul spectacolului, ei bine se poate.

A comenta penibil, a barfi lamentabil despre orice, cam toate acestea au fost atributele publicului. Cine era publicul? Evident elevi de liceu. De ce?

Evident pentru ca au fost trimis acolo.

Merita sa avem o sala goala cu un public care chiar intelege ce se intampla pe scena, sau o sala plina pana la refuz cu idioti? Din pacate se pare ca am ajuns sa ne umplem salile de teatru cu tampitii care consuma etnobotanice.

Fat-Frumos din Land of choice

Viata pe plaiurile unde miorita rumega a prost iarba e un fel de bildungsroman. Cu alte cuvinte, tu eroul povestirii, nascut geniu ca sa mori speranta, te trezeste in tara lui Papura Voda, grajdar la o multinationala care te pune zilnic sa trudesti ca sa produci multi bani pentru ei, tu avand drept recompensa o mana de paie. Apoi cresti, ai noroc sa dai peste o mana de jeratic si ai facut rost de o masina. Cu timpul armasarul focos se transformata in martoaga care nici nu te recunoaste ca stapan, caci in fapt de obicei o banca are restul de rate de leasing. Deci te-ai dat de trei ori peste cap si ai devenit o musca. Dupa care apare Ileana, care din cositele ei iti cere si cere si cere si nu stie sa se opreasca pana nu te-a muls de tot. Deci ai ajuns un animal mitologic, o struto-camila cu cel putin doua cocoase, mulsa de toata lumea. Evident prietenul Setila iti devine confident fidel in fiecare zi cel putin o intalnire ca sa ineci amarul.
Acasa alt prieten, Flamanzila, sub forma copiilor care se uita la tine cu niste ochii din ce in ce mai lipsiti de speranta.
Povesta are insa un sfarsit fericit, si ai trait in mediocritate pana la adanci batraneti.
Morala povestii: zambeste, maine va fi cu siguranta mai rau.

Aud deci exista!

Mereu in cautare de absurd sunt un fan infocat al conversatilor din diferite mijloace de transport pe care din nevoia de deplasare le utilizez frecvent.

Exista o terorie enuntata din cate imi amintesc de Octavian Paler care sustinea ca Romania reala incepe dincolo de Chitila. Eu regasesc cultura autohtona bruta, definita ca margine a alteritatii civilizatiei in genere, in autobuze, trenuri, baruri.

Recent am fost izbit de o conversatie aparent inocenta: domne, sa gandim liber. Discutia era purtata de doi batranei ce doreau evident sa treaca drept intelectuali de marca cu un profund simt al realului inspirat de insipidele televiziuni de stiri. Acum eu ma gandesc cum poti sa nu gandesti liber? Inteleg ca exista enorm de multe forma de cenzura si manipulare, dar cum poti ingradi gandirea pur si simplu nu pot intelege.

Exista o conditie sine qua non pentru subiectul in cauza: sa existe aceasta gandire, din acest punct de vedere exista probleme multiple pentru ca in majoritatea cazurilor ea este atat de infloritoare incat lipseste cu desavarsire. Dar daca gandirea functioneza eu pledez pentru imposibilitea ca ea sa fie tinuta in lanturi. Evident ca totul porneste de la sloganul initiat de un post TV care sutine acesta pleonastica aberatie.

Solutia pentru a evita si rezolva dilema este simpla: sa nu mai gandim, economisim energie.

O doza de lamentabil

Cuvintele prea complicate si prea multe mereu incurca. Pana la urma ne jucam o mirobolanta ruleta rusesca cu viata, sa incercam sa mentinem doar un cartus posibil pe teava! Scopul unei zile de 14 feb ar trebui sa fie o clipa de reflexie la ceea ce inseamna iubirea. Daca ne-am dezlipii o clipa privirea de la cadouri tampe si declaratii de tabloid, sau obsesia unei singuratati preconizate am vedea ca daca ar exista o zi in care ne-am gandi, doar gandi, la ceea ce suntem in raport cu iubirea poate am avea o sansa sa nu mai fim nefericiti.

Am pornit de la cuvinte putine si simple. Un model in descriere de sentiment. Am pretentia ca autorul nu trebuie numit.

Poem

Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi

si ti-as saruta talpa piciorului,

nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa accea,

de teama sa nu-mi strivesti sarutul?...

Din volumul ,, O viziune a sentimentelor'', 1964

4 Ω

A mai ramas o ora, ultima din lungul drum al orologiului catre zenit. Astern un strop si dupa el culoarea neagra de final.Se mai sterge de pe raboj inca un chip, am pierdut de mult sirul lor.

Inchid un ochi si astept va vorbesc cu expiratia. Aorta se cufunda in batai tot mai rare. Astep sa ploua ca elegie de final. E prea senin afara.

Te-as suna, Doamne, dar stiu ca esti in concediu fara plata.

Ramane sa imi aud meloncoliile cum tipa in noapte.

Inca un rand, nota. Mai raman pentru inca o soapta, ultima.

Despre mine si iubire

Edec ma regasesc in ceea ce priveste cautarea, din pacate imi lipseste acel Zarathustra care sa-mi spuna:

Ferice de tine, batrane pusnic, caci nu ai aflat, in padurea ta, ca Dumnezeu a murit!

Inca mai cred in iubire, si pana la urma credinta nu are nici o legatura cu existenta idolului.