Când dreptul la moarte nu stârneşte revoltă

Când e cazul de revoltă ne agităm ca nişte curci bete prin poiată. Oamenii speciali care ne guvernează din VOINŢĂ POPULRĂ au zis ca avem un sistem medical prea performant asa că mai restructuram din spitalele. Şi cum la noi reformă e un fel de dudă pe care nimeni nu o pricepe pentru că nu are nici cap nici picioare, din nou am cam dat cu stangu-n drept.

Scârboasă la acesta decizie în primul rând e faptul că ea vine ca o poruncă de la Înalta Portă în acest caz FMI. Adică un domn (jeffrey franks este cel care a băgat Argentina în faliment) nevotat de nimeni zice la poporul român: muriţi la porţile spitalelor închise !

Iar poporul în dorinţa lui sinceră de a fi cel mai penibilă şi supusă naţie din istorie tace şi înghite ca cea mai abjectă curvă de la colţ de stradă.

Decizia în sine mai are o doză de prostituţie strecurată între rânduri: închidem spitalele după culoare politică a zonei. Adică dacă ai ghinionul să fi dintr-o zonă colorată altfel decăt portocaliu, nasol amice!

Că există pe aceste plaiuri mioritice multe spitale care sunt un focar de infecţie nu pot nega. Că ele trebuiau închise e un aspect discutabil, dar în nici un caz nu închidem ceva fără sa avem soluţii de rezervă. Să transporţi un bolnav la sute de Km înseamnă să îi reduci şansele la viaţă. Şi parcă există o cărţulie numita Constituţie în care dreptul la viaţă (şi aşa mizeră) e garantat.

Dovada ca mai exista povesti

Campania ne naştem genii şi murim speranţe mi-a oferit bucuria de a întâlni frumuseţea unei poveşti.
Mulţumiri autoarei care mi-a oferit şansa să public povestia scrisă de ea pe blog. Mersi!
Povestea nu a primit şi un nume deci o botez eu:

POVESTEA ANONIMĂ A BĂTRÂNEŢII.

Intoarsa in cabina dupa o seara de povesti am vazut ca cel drag dormea l-am invelit si m-am asezat la masuta ingusta din colt...Am luat penita si la lumina palida a lumanarii am inceput sa scriu...
Jurnal de bord ora: 21: 27destinatie oriunde si nicaieri Lumea Noua ruta : necunoscuta
A trecut ceva vreme... de cand m-am imbarcat pe Corabia spre Lumea Noua.. spre o alta viata.. mai buna speram eu si restul pasagerilor aflati pe acelasi vas. Cand am plecat la drum am luat doar geanta pe umar in care aveam cateva carti si pergamente, actele, portofelul si umbrela.. iar langa mine era persoaana draga si atat... Am considerat ca bagajul il am in suflet .. o multime de vise si sperante de asteptari si prejudecati...
Alaturi de noi calatoreau si alte persoane cu care ne-am imprietenit incepand sa discutam ce ne-a adus aici afland astfel aspiratiile lor. Din discutie in discutie am dedus ca fiecare vroia ceva de la Lumea noua si in acelasi timp carau cu ei o multime de lucruri nefolositoare.. bagaje intregi de comori, obicte pretioase , bani, haine scumpe si podoabe... altii au considerat ca este necesar sa isi aduca toata familia inclusiv cainele si pisica.... ma simteam ciudat nu aveam la mine decat niste carti si acelea roase de timp.. amandoi eram modest imbracati iar restul prin ceea ce povesteau ne faceau sa ne simtim mici umili.. dar totusi ce nevoie aveam de toate acele obiecte greu de carat si inutile... Ieri am auzit ca unei doamne i-au disparut obictele de podoaba si haina de blana scumpa a fost mancata de molii iar alt domn a pierdut toti banii de ii avea la jocurile de noroc dubioase pe care le tinea un anume individ.
Plimbandu-ma pe puntea vasului vad intr-un colt un batran garbovit albit de timp ponosit imbracat ce ducea cu el o sticla de vin si atat.
Era inconjurat de o multime de copii care ascultau cu gurile cascate cum batranul povestea. M-am apropiat .. sa incerc sa aflu cine e si ce spune de isi fascineaza atat de mult interlocutorii....Intreband cine este .. am primit un raspuns arogant " un betiv nenorocit... nu stiu cine l-a lasat sa urce la bord in halul in care arata ne va umple de boli.. ar trebui aruncat peste bord sa scapam de el inainte sa ne molipsim de cine stie ce de la el" scarbita de raspunsul primit m-am apropiat de el.. m-am asezat jos langa copii ... si... pe masura ce batranul vorbea ma simteam din ce ince mai captivata de povestea lui...
" Intr-un tinut indepartat domnea un imparat vestit.. dar pe cat de vestit era pe atat de ingust la minte..( hohotele cristaline ale copiilor m-au trezit pentru o secunda .. insa povestea a continuat).. Astfel intr-o buna zi imparatul se decise ca nu are nevoie de oamenii batrani si de sfaturile lor asa ca porunci:
-Toti batranii sa fie omorati fiecare sa isi aduca batranii la castel sa fie omorati.. nu avem nevoie de ei .. sunt prea slabi sa lupte in armata sau sa munceasca.. consuma resursele fara sa produca nimic,...sunt bolnaviciosi si astfel raspandesc molime,... sunt o povara pentru cei tineri care trebuie sa ii ingrijeasca.
Astfel fiecare familie cu inima indurerata si-a trimis batranii la pieire...doar un pescar sarac ce locuia la malul marii nu a putut sa faca asta.
Sotia sa ii zise:
- Barbate trebuie sa il duci si asa ca ne descurcam greu nu vezi abia ne ajungem cu mancarea sa dam la copii mai vrei sa atragi si mania imparatului sa ne omoare pe toti? Asta e si-a trait viatza doar nu murim noi acum sa traiasca el!
Barbatul nu zise nimic isi lua tatal de mana si porni la drum.
Batranul se uita la fiul sau care nu spunea nimic ..doar ceru o patura ponosita sotiei sale si iesi din casa impreuna cu tatal sau. Ca un miel la taiere batranul isi urma fiul. Cum era noapte si vederea ii era slaba nu vedea incotro il duce .. dar sesiza ca baiatul sau se opri .
-Am ajuns tata.
Batranul ofta si o lacrima i se ivi in coltul ochiului. Simtindu-si fiul aproape si stiind ce il asteapta isi vazu toata viata pe dinainte. Il stranse in brate si cu suspin in glas ii zise :
-Sa nu apuci ziua in care fiul tau iti va face asta.
Barbatul privi cu dragoste la tatal sau si zise:
-Stai aici ascuns , in acesta pestera nu te va cauta nimeni .Nu te teme nu sunt animale in ea.. am gasit-o intr-o noapte furtunoasa cand m-a prins potopul aproape de tarm dar departe de casa. Am sa iti aduc mancare si apa in fiecare zi. Nu stiu cat timp vei sta aici dar sa speram ca dupa ce se va termina totul imparatul va uita si te voi readuce acasa.
Batranul izbugni in lacrimi.
- Chiar credeai ca te voi trimite la pieire? cum as fi putut face asta? Chiar daca femeia canta in casa nu inseamna ca trebuie sa o si ascult.. Ea nu stie cum e .. parintii ei nu sunt in pericol. trebuie sa plec ramai cu bine.
Zicand acestea barbatul se indeparta. ajunse acasa cu inima grea.. sotia il vazu suparat dar cum considera ca decizia ei era justa nu zise nimic.
La ceva vreme dupa ce fiecare familie isi duse batranii la castel sa fie omorati sa multumeasca imparatia... ilustrul cap incoronat avu o idee si dadu porunca sa i se construiasca de catre popor o sfoara de nisip. altfel vai si amar urma sa fie de supusi sai.
Oamenii speriati dadeau de ceasul mortii incercand sa faca pe plac imparatului dar fara izbanda.
Intors acasa de la pescuit cu plasa mai mult goala barbatul este intampinat de femeia sa .. livida la fata si ingrozita...
-Dar ce se intampla femeie ? ce ai patit de esti asa speriata?
- Barbate, imparatul a poruncit sa i se faca o sfoara de nisip ca de nu vom avea aceeasi soarta ca batranii nostri.
Omul nostru nu zise nimic . Se intoarse cu spatele la sotia sa si pleca lasand-o in prag bocid.
O porni pe cararea ce ducea spre tarm cu gandul la tatal sau. Stia ca batranul e intelept si vazuse multe la viata lui asa ca poate avea o idee despre ce se poate face.
Batranul statea garbovit langa foc mancand din terciul rece de cu o seara inainte.
Cand isi vazu fiul se ridica si alerga la el dar vazand-ul ingrijorat zise:
- Ce e cu tine fiule? De ce esti suparat?
-Tata.. imparatul vrea o funie de nisip si daca nu o facem ne omoara... de unde sa stim sa facem asa ceva?
- Fiule du-te la impararat cu oamenii si spunei sa va arate modelul. sa ii rostesti aceste cuvinte: Luminate imparate tu in intelepciunea ta ai stiinta de asemenea lucru te rugam sa ne arati si noua un model ca noi suntem prosti si nu avem cunostinta de asa ceva si apoi l-om face.
Zis si facut. Aduna barbatul oamenii din sat si porni cu ei la curte facand intocmai cum zise tatal sau.
Auzind vorbele imparatul se manie gandind ca un batran a scapat si ordona sa fie prinsi cei ce venira la el sa ceara exemplu.
Maniata de atitudinea aroganta a imparatului si de mintea sa ingusta Pallas , care de dealtfel era protectoarea regiunii se arata imparatului zicand:
- Neghiobule ... mintea ta ingusta a dus la crima nedreapta doar pentru ca nu suporti pe cei mai luminati ca tine.
Zicand acestea il transforma pe imparat in soparla.
-Asa meriti jivina sa te tarasti toata viata prin gauri intunecate si inguste cum iti e mintea si sa iesi la lumina sa te incalzesti.
Dupa ce il blestema pe imparat se apropie de prizonier zicand.
- Batranul care a rostit aceste vorbe si fiul care l-a crutat sa fie adusi la mine.
Ajungand in fata maritei Pallas batranul si fiul sau ingenunchiara si zeita le zise:
-Inteleapta vorba ai grait batrane dar mai intelept a fost fiul tau ca te-a pazit meritati rasplata mea, de acum familia ta va conduce acest tinut.

Ascultand fascinata nu am realizat ca trece timpul. Abia cand am auzit clopotelul c e ii chema pe toti la somn am realizat ca s-a facut tarziu.
Copii au plecat si eu am mai zabovit pentru o clipa. Batranul a zambit la mine si mi-a zis:
- Ce cauti printre cei mici? Ce ai perdut?
Eu i-am raspuns:
-Un loc in care sa nu ma simt mica...
- A... da aici toti aduc cu ei ceea ce cauta: bogatii, comori, lucruri scumpe, bagaje si greutati inutile uitand ca au venit goi in lume si inconstieti ca goi vor pleca. Tu ce ai adus cu tine copila?
- Geanta de pe umar cu cateva carti si persoana iubita nimic mai mult.
- Atunci nu e de mirare ca ai stat sa asculti un batran povestitor betiv... nu esti ca ei tu cauti un loc al tau..
liniste ... si inocenta.

Autoarea acestui articol este VOINEA ALEXANDRA

Acolo unde soarele răsare din apus

În clipa când se naşte oarbă starea de veghe a privitorului, se aşteaptă dezlegarea de păcate a publicului. În universul în care masca e regină să vorbim în cupluri binare  din multe puncte de vedere e o semi absurditate. Blocaşi în mentalalul occidental nu putem privi lumea în nuanţe ci mereu trebuie să definim realitatea in concepte simple, adaptate minţilor noastre fragile.

Sunt prins sub bolovanul lui Sisif încercând să destăinui gândului meu că de fapt,

Eu reptila ce foloseşte soarele pe post de inimă ador să fiu minţit şi că prefer la final de zi,

Atunci când trebuie să îmi dezleg  privirile să fiu adorat decât tratat cu sincerite.

Un adevăr major e tocmai infimul existenţial raportat la dimensiunile spaţiului sau ale timpului. La ce să servească oare un adevăr atât de brutal? Până la urmă existenţa se autogenerează, eu respir cu speranţa că minciuna:  eu sunt centrul universului, are un minim de veridicitate căpătat între sinapse.

Adorm la braţul tău,

Ascuns între crengile uscate ce îmi ţin loc de creştet.

 Şi tu şopteşti şi eu aud şi nu te cred dar

prefer mereu să îţi înclin balanţa înspre aripile mele întoarse.

De ce nu aş putea crede că nu există decât iluzile. Şi că hrana oferită de acestea este poate cea mai consistentă formă de întreţinere a spiritului.  Fără  adevărul cuprins între patimile unei iluzii nu aş fi decât o floare cu petale smulse.

Când eram să fiu în starea de a nu mai fi,

Speram să spun lumii secretele ascunse în cauşul palmei mele.

 Lumea  nu ascultă. Ploua, secretele se adunau, mâinile atingeau sub presiunea greutăţii pământul,

 nimeni nu dorea să îmi vadă secretele…

Lumea în esenţa ei trăieşte ritualul unui absurd cotidian. Trăind ne-am obişnuit cu peştera. Cei ce pleacă de langă foc pentru noi nu sunt decât nişte laşi.

 A vedea lumina prin ochii acestora  e o dezrădăcinare a unei esenţe de care suntem prea legaţi.

Molia mea dragă  ce rozi la baza adevărului meu,

Mai ai puţin din doza de rabdare ce nu doreşte decât să-ţi zugrăvească un tablou.

Adorm în  patul tău de vise rupte din esenţe,

în puful minciunii că eu exist prin ochii mei,

Când tot ce vreu să fiu e umbra,

Nascută vag din gândul meu.

Nu existam pentru că ocazional se întâmplă să gândim, respirăm pentru că există inerţie.

Un pusnic ar închide rugăciunea folosind amin.

Eu doar aştept o noua rugă câtre cer în catedrala tot mai pustie a sentimentelor născute din îmbinarea naturală  între real si imaginar.

Nu ! Om al cavernelor în căutare de rinoceri lânoşi .

Cum să fiu altceva decât un devorator de amintiri când ele dau atât de multă consistenţă existentei mele şi aşa efemere. Mă definesc din păcate prea mult prin iubirile trecutului decât prin senzaţile prezentului. Sunt ca un primitiv urmărit de blestemele divinităţii, sau cel puţin asa mă alint . Câte regrete legate de amintirea EI. Aş spune că eu exist pentru că la un moment am cunoscut-o, căci fără ea, EU singur nu m-aş putea definii. Şi tot ce vine după pierderea ei nu e decât o clipa ce se prelungeşte şi din care nu pot ieşi. Trăiesc captiv al unor sentimente pe care eu le-am generat, pentru care am luptat, în care am crezut sincer. Sunt deja prins în roata lor, atras spre centrul din care ele provin şi nu pot scapa. Fug spre sticla, fum, depărtari şi totul e zadarnic.  Amintirea e cu mine în toate acele momente. Zâmbesc pentru ca nu pot fi înţeles, nici nu vreau, ca să fiu sincer cu mine. Lumea mea e prinsă într-un trecut ce nu vrea să se repete.

Am vorbit despre idolii mei şi ai tăi, fără cuvinte pompoase, fără măşti, acelaşi bătrân inconsecvent.