În clipa când se naşte oarbă starea de veghe a privitorului, se aşteaptă dezlegarea de păcate a publicului. În universul în care masca e regină să vorbim în cupluri binare din multe puncte de vedere e o semi absurditate. Blocaşi în mentalalul occidental nu putem privi lumea în nuanţe ci mereu trebuie să definim realitatea in concepte simple, adaptate minţilor noastre fragile.
Sunt prins sub bolovanul lui Sisif încercând să destăinui gândului meu că de fapt,
Eu reptila ce foloseşte soarele pe post de inimă ador să fiu minţit şi că prefer la final de zi,
Atunci când trebuie să îmi dezleg privirile să fiu adorat decât tratat cu sincerite.
Un adevăr major e tocmai infimul existenţial raportat la dimensiunile spaţiului sau ale timpului. La ce să servească oare un adevăr atât de brutal? Până la urmă existenţa se autogenerează, eu respir cu speranţa că minciuna: eu sunt centrul universului, are un minim de veridicitate căpătat între sinapse.
Adorm la braţul tău,
Ascuns între crengile uscate ce îmi ţin loc de creştet.
Şi tu şopteşti şi eu aud şi nu te cred dar
prefer mereu să îţi înclin balanţa înspre aripile mele întoarse.
De ce nu aş putea crede că nu există decât iluzile. Şi că hrana oferită de acestea este poate cea mai consistentă formă de întreţinere a spiritului. Fără adevărul cuprins între patimile unei iluzii nu aş fi decât o floare cu petale smulse.
Când eram să fiu în starea de a nu mai fi,
Speram să spun lumii secretele ascunse în cauşul palmei mele.
Lumea nu ascultă. Ploua, secretele se adunau, mâinile atingeau sub presiunea greutăţii pământul,
nimeni nu dorea să îmi vadă secretele…
Lumea în esenţa ei trăieşte ritualul unui absurd cotidian. Trăind ne-am obişnuit cu peştera. Cei ce pleacă de langă foc pentru noi nu sunt decât nişte laşi.
A vedea lumina prin ochii acestora e o dezrădăcinare a unei esenţe de care suntem prea legaţi.
Molia mea dragă ce rozi la baza adevărului meu,
Mai ai puţin din doza de rabdare ce nu doreşte decât să-ţi zugrăvească un tablou.
Adorm în patul tău de vise rupte din esenţe,
în puful minciunii că eu exist prin ochii mei,
Când tot ce vreu să fiu e umbra,
Nascută vag din gândul meu.
Nu existam pentru că ocazional se întâmplă să gândim, respirăm pentru că există inerţie.
Un pusnic ar închide rugăciunea folosind amin.
Eu doar aştept o noua rugă câtre cer în catedrala tot mai pustie a sentimentelor născute din îmbinarea naturală între real si imaginar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu