Ce este oare viata daca nu o serie de repetitii absurde pentru o cortina ce nu vrea sa sa mai cada.
Doare atat de mult scena pe care stam, rolul incarcat de substanta pe care il prezentam in fata auditoriului, si asteptam acel moment teribil al descarcarii: ropotul de aplauze, actorul iesind din scene in hohote de plans.
Nu jenant, nu penibil, nu induiosator, banal...
Traim intr-o lume a zidurilor vi, a momentelor prefabricate, a ideilor sisteme de referinta.
Cine suntem, nu conteaza, pana la urma cand ma gandesc la aceea linie de final dupa care ar trebui sa adunam si scadem , asteptand infrigurati rezultatul, imi dau seama cata inutilitete se ascunde in acest gest, ce poate stigmatiza un rezultat raportat la infinit. Ma obsedeaza acesta vulgara ideea de zeitate a umanitatii, chiar e absurd sa admitem ca suntem mai putin decat nimic. NU putem renunta la vanitatea de a fi , si sa invatam odata sa traim. Eu, pseudo visul meu gandesc atingandu-mi iluziile, caci in colivia ideilor umane nu e loc decat de sisteme de referente, de cupluri binare inventate, de bine si rau, urat si frumos, dreptate-nedreptate, libertate-sclavie. Cat de multe perechi ne fabricam pentru a ne inchide intre zidurile de unde ulterior nu mai putem iesi. Postulez cu neobrazare caracterul intim al omului: sihastru ce nu poate face fata pesterii. Cum am putea vreodata renunta la placerea societatii care ne rapeste infruntarea cu eului, infruntere ce nu vrea sa tina cont de timp. Am putea noi oare sa stam drepti in fata nostra si sa pornim la dificilul dialog cu singuratatea. Alergam toata viata, din ce in ce mai rapid pentru a evita acest dialog si atunci cand cu ultima noatra rasuflare acesta isi cere drepturile ne redescoperim ca fiind muti. Cum, noi care toata viata am urlat la divinate incercant sa detronam timpul, incercand sa ne transpunem presupusa nemurire intr-un present ce nu-l putem atinge, noi, sublima creatie nu suntem potentatati cu posibilitatea de a ne infrunta propria singuratate? Poate ca una din posibile pacate originare a fost acesta fuga de noi, de timpul care isi cere tainul, marturisirea si realul.
Tot fugind am iesit pentru totdeauna din Eden. In fapt primul pas a fost cel care ne-a stabilit destinul de vesnici adolatori ai uitarii. Plecam si nu dorim sa privim innapoi, cuprinsi de frenezia anuntatului potop, preferam sa nu privim inapoi. Si de ce am face asta, nu credem cu adevarat niciodata, nu suntem liberi niciunde, nu exista egalitate nicaieri, cum am putea trai intr-o lume din care au diparut mirajele. Nu exista ingeri, au murit toti atunci cand am ignorant sa le impartasim vise, nu mai cred… asa se moare… privindu-te pe tine, coborator din Adam si Eve singur, fara de serpi sau Dumnezei, nestiind cum ai devenit propiul tortionar.
Doare atat de mult scena pe care stam, rolul incarcat de substanta pe care il prezentam in fata auditoriului, si asteptam acel moment teribil al descarcarii: ropotul de aplauze, actorul iesind din scene in hohote de plans.
Nu jenant, nu penibil, nu induiosator, banal...
Traim intr-o lume a zidurilor vi, a momentelor prefabricate, a ideilor sisteme de referinta.
Cine suntem, nu conteaza, pana la urma cand ma gandesc la aceea linie de final dupa care ar trebui sa adunam si scadem , asteptand infrigurati rezultatul, imi dau seama cata inutilitete se ascunde in acest gest, ce poate stigmatiza un rezultat raportat la infinit. Ma obsedeaza acesta vulgara ideea de zeitate a umanitatii, chiar e absurd sa admitem ca suntem mai putin decat nimic. NU putem renunta la vanitatea de a fi , si sa invatam odata sa traim. Eu, pseudo visul meu gandesc atingandu-mi iluziile, caci in colivia ideilor umane nu e loc decat de sisteme de referente, de cupluri binare inventate, de bine si rau, urat si frumos, dreptate-nedreptate, libertate-sclavie. Cat de multe perechi ne fabricam pentru a ne inchide intre zidurile de unde ulterior nu mai putem iesi. Postulez cu neobrazare caracterul intim al omului: sihastru ce nu poate face fata pesterii. Cum am putea vreodata renunta la placerea societatii care ne rapeste infruntarea cu eului, infruntere ce nu vrea sa tina cont de timp. Am putea noi oare sa stam drepti in fata nostra si sa pornim la dificilul dialog cu singuratatea. Alergam toata viata, din ce in ce mai rapid pentru a evita acest dialog si atunci cand cu ultima noatra rasuflare acesta isi cere drepturile ne redescoperim ca fiind muti. Cum, noi care toata viata am urlat la divinate incercant sa detronam timpul, incercand sa ne transpunem presupusa nemurire intr-un present ce nu-l putem atinge, noi, sublima creatie nu suntem potentatati cu posibilitatea de a ne infrunta propria singuratate? Poate ca una din posibile pacate originare a fost acesta fuga de noi, de timpul care isi cere tainul, marturisirea si realul.
Tot fugind am iesit pentru totdeauna din Eden. In fapt primul pas a fost cel care ne-a stabilit destinul de vesnici adolatori ai uitarii. Plecam si nu dorim sa privim innapoi, cuprinsi de frenezia anuntatului potop, preferam sa nu privim inapoi. Si de ce am face asta, nu credem cu adevarat niciodata, nu suntem liberi niciunde, nu exista egalitate nicaieri, cum am putea trai intr-o lume din care au diparut mirajele. Nu exista ingeri, au murit toti atunci cand am ignorant sa le impartasim vise, nu mai cred… asa se moare… privindu-te pe tine, coborator din Adam si Eve singur, fara de serpi sau Dumnezei, nestiind cum ai devenit propiul tortionar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu