In clipa in care pot sa imi ridic ametitul creier intins de pe podea, amestec si ultima farama de umanitate ramasa in mine si declar ca nu vrea sa fiu auzit decat de luna la care urlu constant.
Oceanul in care ma scufund adancit in amintire, ce nu as da sa zac pe accea plaja pustie care sa imi confime ca nu sunt decat un fir de nisip adancit in eternul sec al paharului pe jumatate plin. Vad plusuri in cimitire atunci cand regurgitez ceea ce suport constant: propia prostie.
Si astept inca clipa in care imaginea din oglinda sa ma plesneasca urland: ATAT!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu