Don Juan si femeia

,, Am ajuns sufleteste, o ruina findca am visat la o  dragoste simulacru. M-am lamurit ca barbatii te dejamagesc la primul colt de strada daca au ocazia. Cel putin Don Juan nu e ipocrit. Nu promite nimic, in  afara de o noapte de dragoste. Si se tine de cuvant. Le face fericite pe victimele sale, dupa care dispare asa cum a venit.
.................................................
................................................
Don Juan nu a intrat niciodata intr-un tribunal. El n-a degradat ceea ce a iubit. Nu cunosc nici o femeie care sa fi dorit sa-i arunce cu ceva in cap. A plecat totdeauna inainte ca femeile sa se plictiseasca de el.
 ............................
............. .....................
Una ca mine, domnilor, ramane visatoare si dupa ce a trecut prin infern, asa dupa cum un idiot ramane idiot si dupa ce a trecut prin rai.''

Fragmente din Calomnii Mitologice , Octavian Paler.

Oare domnul Paler idealizeaza femeia, e oare ea un aparator al lui Don Juan sau mai degraba Don Juan este un instrument al urmaselor Evei?
Dintre cele doua genuri, eu vad femela ca find prin definitie pradatorul. Evident un pradator de exceptie pentru ca ea nu consuma energie pentru a se hrani. Ea este pradatorul suprem pentru ca prada doreste sa fie devorata, pentru ca prada face toate eforturile ca ea sa fie aleasa din multitudinea de prazi si se ofera cu dezimvoltura fel principal la festin.
Femeia alege mereu Ea si numai ea va detine controlul in relatie pentru ca noi ca niste prazi cuminti ce suntem incercam tot arsenalul pentru a parea comestibili.
Atunci ce e Don Juan? E si el tot o prada ? Din pacate destinul lui e mai tragic pentru ca nu ajunge niciodata sa fie devorat, caci trebuie sa recunoastem: pentru noi fericirea este tocmai oportunitatea de a fi ospat la masa zeitelor.

pentru ora in care vantul bate

Am mai ucis o clipa fara sa sufar de cel mai mic imbold de remuscare,
in jurul meu peretii se strang intr-o imbratisare,
aleg sa alerg in acelasi ritm constant de elipsa.
Candva o sa pot sa imi scriu recenzia....
Poate o sa pot sa spun ca am stiut macar sa traiasc ........
timpul e cel mai bun prieten al meu,
ma umple cu o doza de uman , ma face sa ma simt trecator si finit,
imi ador vremelnicia
ard intens atunci cand vreu sa luminez incaperea goala a sufletului meu,
tigara se stinge ,
cu ea si singura lumina din camera ,
raman din nou in bezna ,
sunt dotor cel putin o restanta la examenul care e ziua de maine,
va mai trece o zi fara sa iubesc,
poate ca macar invat sa fiu mai egoist,
am nevoie de un seminar de narcisism,
Eco unde esti tu a mea nimfa ............................................

Pana la urma in loc de punct las loc tragediei sa vorbeasca

Dementa, sau un alt cuvant pentru ce nu intelegem

Vizez si ce daca visez , oricum nu e decat un amarat de vis,

Poate cel putin o data ar fi indicat sa ma si trezesc.

Si daca trezirea nu duce la nimic,

daca visul e mai real decat ceea ce descoper atunci cand ma trezesc?

poate ca e timpul sa-mi fac un drum,

o ultima calatorie,

cine stie la final poate descoper ca tot ce am fost si sunt nu e decat un vis ...

conexiuni - de ce un inconsecvent

Din ce in ce mai des ma privesc sub lupa si reies a fi un paradox: un inconsecvent idealist.
Imi place sa cred ca inteleptii se nasc sufocandu-se cu aer pe cand prostii se multumesc doar sa il respire. Realitatea pana la urma e amprenta in timp a unui prezent impregnant de majoritate cu valoare de adevar. Problema apare cand aceasta realitate este raportanta la  unitatiile de masura abosulte si neinfluentabile antropic si anume timp si spatiu. Ce se intampla cand analizam din acesta perspectiva realitatea. Constam ca valoarea ei este nula, un fapt matematic. Si atunci realitatea reprezentata ca teroare a majoritatii axate pe materialism este in fapt o realitate existenta in afara ei?
Caut pana ce? Poate ca doar incerc sa inteleg ceva mai mult sau poate ca ma lupt cu mori de vant. Stiu insa ca nu pot niciodata sa accept realitatea impusa cu pumnul de societatea in care traiesc. Eu nu cred in idei fixe caci nu sunt decat un inconsecvent ce pescuieste ganduri. Pana la urma daca dorintele noastre ar fi pesti am fugii spre barciile destinului sa ne aruncam navoadele in larg. Dar daca destinul nu e o mare ci un desert, daca tot ce suntem e doar praf ridicat de vant peste dune. Daca eu sunt decat o urma de pas in desert. Cred ca trebuie mai intai sa imi gasesc un drum fie spre miraj fie spre oaza. Prieten al meu vazut, daca toti orbii sunt orbi ce alte simturi ne lipsesc sa vedem daca nu sunt inconjuratii de o alta lume.

Cred ca o dorm acum, revin .

Balada unui sunet orb

Cantecul de lebeda asterne la masa mea absurd de plina un preaplin. Gandesc in umbra unui fulg batut de vant. Astept sa nu fie cald, oare din primavara sufletului meu pot inflori irisi?
Cautarea e oboseala unui calator orbit de drum si mirajul de a nu te opri. Natura umana nu permite stationarea pentru ca noi suntem generatoare de prea mult agitatie. Sunt liber atunci cand invat timid sa privesc sunete oarbe. Ascult la marginea de eter a tarmului meu imaginile ce vin din spuma valurilor. Invat sa nu imi fie dor decat de dor. Creste usor in mine tensiuna.
Exist. Nu gandesc, doar simt , simt deci exist.

E tara foarte mica cu oameni foarte mari

Asa mi-am adus aminte de ce am inceput sa scriu pe blog.

Juliet Capulet is in a relationship and it's complicated

Nu stiu de ce dar am revenit. Dragostea doare, axiomatic si banal. Sa tot insir cliseu dupa cliseu si cam asa explic de ce se iese in strada. E un trend? Se poate. Din lipsa de prea multe mergem sa ne dam in spectacol la TV. Salut gestul pentru ca e normal. Nu o ducem bine asa ca de data asta parca pentru prima data dupa mult timp ne comportam ca o societate normala: ne batem cu jandarmii, grecii , englezii , americanii au fost cei care au deschis acest trend. Asta nu prea e de bine ca nu suntem originali tot de la occident copiem. Problema e ca nu inteleg de ce se protesteaza. Adica cum cand s-a votat nu se stia ce poama se voteaza. Si doar acum cand ne arde buzunarul nu ne mai plac glumele lui. In cazul asta hai sa protestam ca am fost prosti in ultimii 20 de ani. Asta da protest si totodata sedinta de terapie la nivel national. Ca pana la urma conducatorii ne place sau nu sunt un fel de oglinda a poporului pe care il pastaresc. Deci acum ca afara ninge si ninge stau si ma gandesc ca noi intelegem democratie la fel de bine cum intelegem universul. 

I have a prayer request.

A lady I've known forever. She's very sick. On top of that, she's being abused by those she's given everything for.
Untruths about her abound, and seem to come from all sides. Breaks my heart. Seems there's nothing I can do.
But maybe, if we join together, and pray for her. She's well over 200 years old, but way too young to die.
Her name is America... and I love her ~♥♥♥~

Povesti de mult uitate

Ben-Hur, un film vechi , din 59, o poveste care in imagini are viata. Fara efecte speciale, imagini 3D. Oare de ce ma impresioneaza atat de mult un film atat de vechi?
Poate ca istoricul diletant din mine are o aplecare spre trecut?
Poate ca imi plac povestile care spun mai multe povesti.
Sau poate ca refuz sa inghit tampeniile moderne. Poate, doar poate, am un creier. Pentru sarmanul meu creier si placerea lui azi am vazut o poveste.
Exista o stare omniprezenta: prostia! Azi pentru cateva clipe m-am dezis de Ea. Iertare!

Istoria unei iluzii

Poate că am greşit prea des. Nu poate, sigur. Nu cred însă să fi învăţat ceva din trecerea timpului. Nici nu ştiu ce  să reţin din el.
A trecut peste mine amintirea, şi odată cu ea m-am schimbat. Vantul în sinea lui a adus încă un rid printre cele cu care oglinda deja s-a obişnuit. Necunoscuta care se vindea incepe să nu mai aibă cautare. Cred ca e timpul pentru sertare. Doar că nu mai ştiu în care dulap am ascus plăcerea de a asculta.

Critica ratiunii pure in varianta beta

Omul este un  vanator de iluzii ieftine dupa care alearga pana la marginea spatiului definit de alteritate in speranta ca poate  la capat de mitologie sa regaseasca speranta unei  existente in care meschinul din el lipseste.

Poata ca locuim cu totii in padurea puznicului fugind de Zarathustra, de teama unui adevar inconfortabil. Pana la urma ne-am dedicat existentele unei treceri  spre ceea ce dorim a fi perfectiunea de la capat de drum. Lipsa de certitudini nu ucide constant increderea in noi. 

Goi in oglinda nu putem decat conchide ca am esuat ca civilizatie in dorinta noastra de a atinge cerul. Cucerind Olimpul l-am gasit parasit de zei. Dezamagirea a fost crunda nu am putut pasii alaturi de nemuritori ca sa putem ridica fatarnicia noastra la statului de absolut. Asa ca am mutat mai sus stacheta. Si am reusit sa depasim orice bariera autoimpusa. Cand linia  a fost trasa si toate miturile spulberate de certitudini am ramas singuri intr-o lume fada, fara de mituri caci acestea au fost zdrobite de senilele ratiunii. Noi am ucis-o pe Tinker Bell fara sa avem regrete. 

Acum ne plangem ca ne-au disparut samanii. Progresul nu poate fi oprit. Suntem deja in modul beta, avansam si ucidem in continuare tot ce tine de mister.

Un sfat prietenesc Doamne: fereste-te in curand venim sa foram in Rai!

Sah la regina, mat la pion!

Somnul ma face sa devin uneori putin mai realist. Dorm sa evadez din realitatea cu gust de asfalt care ma izbeste mereu cu aceleasi replici in fata. Astept prea mult de la lumina de aceea caut raspunsuri numai pe intuneric. Sunt un adept al polemicii cordiale in jurul nimicului. Caut sa imi pierd vremea constient ca singura posibilitate de a oferii incarcatura valorica timpului e sa il irosesc pe nimicuri. Nu sper pentru ca nu am nevoie de prea multe dezamagiri. Regret mereu si spun constant ca nu regret nimic. Declarativ sunt un zeu, in oglinda ma simt pigmeu. Sunt un eter si nestatorinic visator. Inconsecventa e modul meu de a gandi, nu pot crede in fixism. Imi place lumea in care traiesc doar cand sunt singur, in rest sunt mizantrop pentru ca nu pot fi doar misogin si misandrin.

Iubesc cand mi se permite, mi se permite tot mai rar.

Nu cant nu stiu sa desenez dar imi place sa dorm pentru ca nu visez. Anormal la mine e restul, in rest sunt cel mai normal. Nu cred in nimic pentru ca nimicul e singurul care crede in mine. Traiesc pentru verbul a fi. Uit mereu sa am. Pana la urma eu aleg doar cuvinte,semnele de punctuatie sunt mereu puse de altii.

Astept sa cada cortina pentru replica de final. Pana acum am castigat, inca mai stiu sa zambesc.

Un taran la Zidul Plangerii

Ma dor mentalitatile invechide si duale. Mai la toate ,,mintile luminate'' ce ma lovesc zi de zi aud repetandu-se eterna lupta: ba e alba ba e neagra. Din cate observ noi nu percepem culorile, de nuante nici nu mai vorbesc.

E convenabil si simplist pentru mentalitatea nostra de transhumanta. John caci de mult Ion nu mai suna bine, un taran ce vede lumea nu un haos, ci simplist si roz.

Poate ca e mai bine asa inconvecvent, tocmai datorita luxului de a vedea lumea in toate nuantele de curcubeu.

Daca discutam despre mentalitati recunosc e minunat la poporul din care facem parte faptul ca noi nu evoluam. Minunat pentru ca nu prea te complici cu analiza.

Ca sa rezum(vorbesc in genere despre majoritati deci exista si vor exista mereu exceptii de la regula ):

• suntem in cuget si simtire inca comunisti.
• nu ne sta in caracter sa intelegem libertatile altora.
• avem o memorie colectiva atat de scurta.
• suferim mereu de invidie (sa moara capra vecinului)
• ne plac barfele
• nu intelegem cultura si cu ce se mananca ea
• asteptam sa pice mereu ceva de sus
• suferim de lipsa de solidaritate
• speram prea mult si actionam prea putin

Intr-o fraza suntem ca nimeni altii, dar nimeni nu vrea sa fie ca noi.

Colimatorul colector de date

  E vineri azi. In rutina ce imi mananca existenta, vinerea a fost mereu speciala pentru ca pot afirma ca mai am pana la pensionare cu o saptamana mai putin. Evident sunt un masochist daca ma gandesc la pensionare tinand cont ca traiesc in Romania.

Daca ar fi sa fac o pauza de la ironie as spune ca astept sfarsitul de saptamana pentru ca am timp atunci, timp pentru a exista.

In rest de luni pana vineri traiesc ca sa am ce mananca.

Putine idei

Ce este oare viata daca nu o serie de repetitii absurde pentru o cortina ce nu vrea sa sa mai cada.
Doare atat de mult scena pe care stam, rolul incarcat de substanta pe care il prezentam in fata auditoriului, si asteptam acel moment teribil al descarcarii: ropotul de aplauze, actorul iesind din scene in hohote de plans.
Nu jenant, nu penibil, nu induiosator, banal...
Traim intr-o lume a zidurilor vi, a momentelor prefabricate, a ideilor sisteme de referinta.
 Cine suntem, nu conteaza, pana la urma cand ma gandesc la aceea linie de final dupa care ar trebui sa adunam si scadem , asteptand infrigurati rezultatul, imi dau seama cata inutilitete se ascunde in acest gest, ce poate stigmatiza un rezultat raportat la infinit. Ma obsedeaza acesta vulgara ideea de zeitate a umanitatii, chiar e absurd sa admitem ca suntem mai putin decat nimic. NU putem renunta la vanitatea de a fi , si sa invatam odata sa traim. Eu, pseudo visul meu gandesc atingandu-mi iluziile, caci in colivia ideilor umane nu e loc decat de sisteme de referente, de cupluri binare inventate, de bine si rau, urat si frumos, dreptate-nedreptate, libertate-sclavie. Cat de multe perechi ne fabricam pentru a ne inchide intre zidurile de unde ulterior nu mai putem iesi. Postulez cu neobrazare caracterul intim al  omului:  sihastru ce nu poate face fata pesterii. Cum am putea vreodata renunta la placerea societatii care ne rapeste infruntarea cu eului, infruntere ce nu vrea sa tina cont de timp. Am putea noi oare sa stam drepti in fata nostra si  sa pornim la dificilul dialog cu singuratatea. Alergam toata viata, din ce in ce mai rapid pentru a evita acest dialog si atunci cand cu ultima noatra rasuflare acesta isi cere drepturile ne redescoperim ca fiind muti. Cum, noi care toata viata am urlat la divinate incercant sa detronam timpul, incercand sa ne transpunem presupusa nemurire intr-un present ce nu-l putem atinge, noi, sublima creatie nu suntem potentatati  cu posibilitatea de a ne infrunta propria singuratate? Poate ca una din posibile pacate originare a fost acesta fuga de noi, de timpul care isi cere tainul, marturisirea si realul.
Tot fugind am iesit pentru totdeauna din Eden. In fapt primul pas a fost cel care ne-a stabilit destinul de vesnici adolatori ai uitarii. Plecam si nu dorim sa privim innapoi, cuprinsi de frenezia anuntatului potop, preferam sa nu privim inapoi. Si de ce am face asta, nu credem cu adevarat niciodata, nu suntem liberi niciunde, nu exista egalitate nicaieri, cum am putea trai intr-o lume din care au diparut mirajele. Nu exista ingeri, au murit toti atunci cand am ignorant sa le impartasim vise, nu mai cred… asa se moare…  privindu-te pe tine, coborator din Adam si Eve singur, fara de serpi  sau Dumnezei, nestiind cum ai devenit propiul tortionar.

Zana Maseluta fata in fata cu reactiunea.

Am si eu o canapea in minte pe care ma intind si vorbesc cu psihologul de garda. Ieri mi-a spus o poveste de origine asiatica pe care, zic eu,  e benefic sa o impartasesc.

Exista un intelept batran care traia intr-un port. Acesta renuntase la toate posesiunile sale materiale si traia din mila trecatorilor. Oamenii il respectau si in fiecare zi ii ofereau din pestele prins de ei pentru hrana. Acesta manca doar capetele, oferind saracilor restul de peste.

Intr-o zi prin oras a trecut cel mai intelept om din regat. Auzind acestea inteleptul a mers in intampinare sa. Intalnirea a avut loc si inteleptul din port a cerut ajutorul cu o problema care il framanta: Nu era fericit.

Dupa un scurt timp de gandire a primit si raspunsul la problema sa: esti prea egoist !

Psihologul de garda a recomandat sa incerc sa meditez putin la poveste si la intelesurile ei.

Lacul din putul din canal.

In preudointelectualitatea mea am insistat sa merg la teatru. Piesa Miriam W de Savyon Liebrecht la Teatrul Toma Caragiu din Ploiesti.Piesa jucata excelent, regizata magnific de Radu Afrim, ca sa scurtez descrierea intr-un cuvant arta.

Dar din pacate publicul..., ei bine aici avem in fapt o mare problema. Nu puteti concepe a vorbi la mobil in timpul spectacolului, ei bine se poate.

A comenta penibil, a barfi lamentabil despre orice, cam toate acestea au fost atributele publicului. Cine era publicul? Evident elevi de liceu. De ce?

Evident pentru ca au fost trimis acolo.

Merita sa avem o sala goala cu un public care chiar intelege ce se intampla pe scena, sau o sala plina pana la refuz cu idioti? Din pacate se pare ca am ajuns sa ne umplem salile de teatru cu tampitii care consuma etnobotanice.

Aud deci exista!

Mereu in cautare de absurd sunt un fan infocat al conversatilor din diferite mijloace de transport pe care din nevoia de deplasare le utilizez frecvent.

Exista o terorie enuntata din cate imi amintesc de Octavian Paler care sustinea ca Romania reala incepe dincolo de Chitila. Eu regasesc cultura autohtona bruta, definita ca margine a alteritatii civilizatiei in genere, in autobuze, trenuri, baruri.

Recent am fost izbit de o conversatie aparent inocenta: domne, sa gandim liber. Discutia era purtata de doi batranei ce doreau evident sa treaca drept intelectuali de marca cu un profund simt al realului inspirat de insipidele televiziuni de stiri. Acum eu ma gandesc cum poti sa nu gandesti liber? Inteleg ca exista enorm de multe forma de cenzura si manipulare, dar cum poti ingradi gandirea pur si simplu nu pot intelege.

Exista o conditie sine qua non pentru subiectul in cauza: sa existe aceasta gandire, din acest punct de vedere exista probleme multiple pentru ca in majoritatea cazurilor ea este atat de infloritoare incat lipseste cu desavarsire. Dar daca gandirea functioneza eu pledez pentru imposibilitea ca ea sa fie tinuta in lanturi. Evident ca totul porneste de la sloganul initiat de un post TV care sutine acesta pleonastica aberatie.

Solutia pentru a evita si rezolva dilema este simpla: sa nu mai gandim, economisim energie.

O doza de lamentabil

Cuvintele prea complicate si prea multe mereu incurca. Pana la urma ne jucam o mirobolanta ruleta rusesca cu viata, sa incercam sa mentinem doar un cartus posibil pe teava! Scopul unei zile de 14 feb ar trebui sa fie o clipa de reflexie la ceea ce inseamna iubirea. Daca ne-am dezlipii o clipa privirea de la cadouri tampe si declaratii de tabloid, sau obsesia unei singuratati preconizate am vedea ca daca ar exista o zi in care ne-am gandi, doar gandi, la ceea ce suntem in raport cu iubirea poate am avea o sansa sa nu mai fim nefericiti.

Am pornit de la cuvinte putine si simple. Un model in descriere de sentiment. Am pretentia ca autorul nu trebuie numit.

Poem

Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi

si ti-as saruta talpa piciorului,

nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa accea,

de teama sa nu-mi strivesti sarutul?...

Din volumul ,, O viziune a sentimentelor'', 1964

4 Ω

A mai ramas o ora, ultima din lungul drum al orologiului catre zenit. Astern un strop si dupa el culoarea neagra de final.Se mai sterge de pe raboj inca un chip, am pierdut de mult sirul lor.

Inchid un ochi si astept va vorbesc cu expiratia. Aorta se cufunda in batai tot mai rare. Astep sa ploua ca elegie de final. E prea senin afara.

Te-as suna, Doamne, dar stiu ca esti in concediu fara plata.

Ramane sa imi aud meloncoliile cum tipa in noapte.

Inca un rand, nota. Mai raman pentru inca o soapta, ultima.